1 000 de mărțișoare de la Chișinău pentru românii din Kazahstan

Povestea pe care am aflat-o citind un articol semnat de Nicu Plushkis (or. Karaganda, R. Kazahstan) este una impresionantă și, probabil, puțin cunoscută de către noi. Din fericire însă, mai întâlnim astăzi oameni care și-au amintit-o și nu îi dau uitării pe românii din stepele Kazahstanului. Victor Captari este unul dintre ei. Astfel, în acest an, acest bucovinean cu suflet mare a trimis pe 2 martie, prin intermediul naistului Vasile Iovu și a artistei Zinaida Bolboceanu, câte 500 de mărțișoare românilor rămași în Kazahstan și o undă de muzică de acasă… Presa nu a relatat nimic despre această acțiune. Într-un fel, nu e de mirare. Audiența, bat-o vina!

Se întâmpla prin anii 1943, după bătălia de la Stalingrad din regiunea Karaganda localitatea Spask. În Kazahstan încep să apară primii prizonieri, în lagărul din Spask.  Nemți – 30 000, japonezi-15 000, români-7 000, italieni, unguri, finlandezi și alții mai puțini. Locuiau în barăci de lemn făcute tot de prizonieri. Munceau iarna la temperaturi de -40-50 de grade câte 14 ore zilnic. Rația de pâine era de câte 250 de grame pe zi. În fiecare dimineață erau găsiți morți din cauza înghețului. Au murit peste 900 de soldați prizonieri români. Morții erau aruncați în șanțurile care se săpau ziua și peste care dimineața tancurile treceau și efectuau manevre. Nivelau și dădeau totul uitării.

Cei care au scăpat din ghera morții povestesc că salvarea le-a fost mila femeilor din localitate. Preparau kurt și îl aruncau peste gardul din sârmă ghimpată unde se aflau prizonierii. Kurtul este un preparat vechi, de origine nomadă. Mai pe înțeles, brânză sărată, care se face ca un bulgăre de zăpadă, se usucă la soare, după care se întărește.

Femeile veneau și aruncau kurt-ul peste gardul prizonierilor, iar NKVD-iștii nu mai puteau de bucurie, povestește Nicu Plushkis. „Câtă ură au față de prizonieri, dacă aruncă în ei zilnic cu pietre!”, spuneau aclamând cei de la NKVD. Nu aveau habar că asta era metoda scăpării de la pierzanie a celor închiși…

Așadar, istoria „românilor de pretutindeni” este mai complicată și mai dramatică decât o cunoaștem unii dintre noi. Românii deportați în Kazahstan și urmașii lor sunt o parte a acesteia. Cei care nu uită și fac ceva pentru ei merită măcar să îi consemnăm ca atare și să îi felicităm public.

Ceea ce fac și eu prin această postare!