Teodor Baconschi: Putin știe că NU POATE ATACA un stat NATO

teodor-baconschi-2-razvan-chirita

Interviu cu TEODOR BACONSCHI, ministru de Externe al României (decembrie 2009- ianuarie 2012), realizat de ARMAND GOŞU. Preluare din Revista 22.

Ce-am putea învăța de pe urma crizei ucrainene?

Ucraina e astăzi un stat fragil, cu multe vulnerabilităţi. Politica sa de după 1991 a primit mărci sovietice, după care a copiat stilul putinist. Conducere autoritară, cu suport oligarhic, polarizare socială, nivel ridicat de corupţie, justiţie controlată politic, gestiune centralistă a minorităţilor. Influenţa rusească a fost continuă, presantă şi, probabil, inevitabilă. Societatea s-a reconstruit în cadrele statalităţii şi ale naţiunii ucrainene, însă Kievul a oscilat permanent între Occident şi Federaţia Rusă, generând o anumită ambiguitate în politică externă. Revoluţia portocalie părea să tranşeze acest balans, dar nu a fost cazul. Poate că UE a insistat prea mult pe eliberarea Iuliei Timoşenko. Fosta premieră era condamnată într-un proces politic, însă Ianukovici a văzut presiunea europeană în această chestiune ca pe o spină iritativă.

Occidentul a fost foarte criticat încă de la izbucnirea acestei crize, nu doar deRussia Today, ci și de publicații sau cercuri pro-Vest. Unde a greșit Occidentul în dosarul ucrainean? Dacă merită să fie criticat, pentru ce ar trebui să criticăm Bruxellesul și pentru ce Washingtonul?

Lumea europeană şi SUA nu au „greşit“ cuantificabil. La politica externă neclară specifică Ucrainei, democraţiile euro-atlantice au răspuns printr-o angajare ezitantă. Oricum, criza economică a frânat procesul de extindere. Parteneriatul Estic a fost un eşec parţial sau o reuşită parţială, ceea ce e totuna. Pe de altă parte, semnalul a fost slab: nu se intră în UEpână la admiterea în NATO, iar Summit-ul de la Bucureşti, din 2008, a respins ipoteza. Criza provocată de Ianukovici, după Summit-ul Eastern Partnership de la Vilnius, a repus ceasul Ucrainei la ora exactă, astfel încât semnarea Acordului de Asociere cu UE să fie posibilă, pe voletul politic. Opiniile potrivit cărora Occidentul a reacţionat prea slab denotă radicalism, adică nerealism.

Se reproșează americanilor că n-au trimis flota de portavioane în Marea Neagră, că n-au declanșat cel de-al treilea război mondial. Trebuia Occidentul să facă război cald pentru Ucraina? Repet, nu puține voci s-au pronunțat, în spațiul public, în acest sens.

Ar fi o nebunie incontrolabilă. Vedem că a început, după acţiunea lui Putin, un nou Război Rece. De fapt, cel vechi a fost amorţit cu iluzii şi galanterii diplomatice. De vreme ce Federaţia Rusă e succesoarea juridică a URSS şi atâta vreme cât elita sa politică e, practic, una strict reciclată, Moscova nu s-a recunoscut învinsă. Şi a început să alimenteze acest revizionism naţionalist, asortat cu şantaj energetic şi tonus imperialist. Putin ştie că NATO nu-şi va trimite trupele în Crimeea, precum în Irak sau în Afganistan. Ştie, de asemenea, că nu-şi poate permite să atace vreun stat NATO. E pregătit pentru o lungă partidă de şah. Adică pentru un război al propagandei bazate pe exploatarea agresivă a interdependenţei economice dintre Rusia şi anumite state UE.

Sancțiunile economice adoptate sunt suficiente? În Rusia sunt ridiculizate, au apărut tot felul de clipuri în acest sens. Dacă vă uitați în presa românească, dar și occidentală, mulți ziariști se îndoiesc de eficiența sancțiunilor.

Poate sunt ridiculizate. Şi John McCain a spus că e foarte afectat, pentru că va fi nevoit să-şi anuleze vacanţele în Siberia. Am, totuşi, convingerea că sancţiunile vor produce efecte disuasive. Dacă ele vor fi înăsprite, nervozitatea coaliţiei lui Putin ar putea zgudui sistemul său de putere. Se vede însă că anexarea ilegală a Peninsulei Crimeea a revitalizat conştiinţa de sine a Occidentului. Nu cred că vom mai citi editoriale care se întreabă ce rost mai are NATO într-o lume postmodernă, globalizată şi situată, paradisiac, la capătul istoriei. Autoamăgirea stângii neokantiene va fi înlocuită  cu un val de realism strategic. Şi asta pentru că nici Putin nu controlează tot. Să spunem că nu a decis să atace armat estul Ucrainei, mizând doar pe căderea lui Iațeniuk, întoarcerea lui Ianukovici sau pe o nouă Constituţie federalistă. Dar ce va face dacă grupurile de filoruşi din Ucraina de Est şi de Sud derapează? Ce face dacă violenţa punctuală devine contagioasă? Situaţia e foarte tensionată, inclusiv în Crimeea, deja înglobată, triumfalist, în Federaţia Rusă.

Pe fondul crizei din Ucraina, Republica Moldova face pași repezi spre UE. Ce credeți? Chișinăul câștigă sau pierde de pe urma crizei din Ucraina?

Sunt convins că Republica Moldova e prima care trebuie să înveţe lecţia ucraineană. Dacă nu accelerează şi nu amplifică politica proeuropeană, riscă un recul de durată şi un statut geopolitic incert. Am fost foarte bucuros să constat că ultimul summit al Consiliului European a ţinut cont de sugestia preşedintelui Băsescu pentru a devansa, în luna iunie 2014, semnarea Acordului de Asociere și a Acordului de Liber Schimb. Ultimul asigură acces nelimitat pentru exportatori pe piața UE, fără restricții tarifare, fără taxe vamale, acces la rețelele internaționale de distribuție. Acest acord asigură predictibilitatea cadrului juridic, fără de care nu se pot dezvolta afacerile. Evident, nimic nu e câştigat. Urmează alegeri parlamentare. Comuniştii lui Voronin au încă un scor foarte ridicat în sondaje. E nevoie mai mult ca oricând de unitatea partidelor componente ale coaliției proeuropene. România le e alături, nu ideologic sau electoral, ci din solidaritate esenţială. Miza e uriaşă. Dacă joacă abil, Chişinăul poate să se apropie mai mult de UE în 2014 decât în ultimii zece ani. Rămâne totuşi marea provocare a Transnistriei. Va încerca Putin să o anexeze, peste corpul intermediar al Ucrainei vecine? Cum se va strecura noul imperialism rusesc spre Odessa şi gurile Dunării? Sunt întrebări la care vom avea un răspuns în următoarele săptămâni.

Cum apreciați prestația diplomației române în ultimele luni, în criza din Ucraina?

S-a observat o anumită discreţie a diplomaţiei noastre în faţa ultimelor evoluţii. După cum ştiţi, am încercat, ca ministru de Externe, o normalizare a relaţiei Bucureşti-Kiev. Sunt şi azi convins că resetarea acestor relaţii este esenţială, mai ales că la Kiev se profilează o guvernare mai democratică şi net proeuropeană. O asemenea concertare ar regla şi temerile legate de românii din Ucraina. Dacă ţara vecină ţine pasul cu UE, minorităţile naţionale se vor bucura de standarde politice mai evoluate.

Leave a Reply